FB_IMG_1569945004952
Politica

IUBIRE Virtuala in MINTEA Oamenilor NEBUNI !

Iubirea virtuala… Mii de carbuni incinsi imi ard adancurile involburate de mormane de ganduri datatoare de fiori. Cuvintele lui imi rasuna in timpanele ciuruite, timbrul vocii lui persista in mintea mea si asa ravasita de tot felul de declaratii una mai pretioasa decat cealalta.

Ma hranesc in fiecare zi cu aceleasi promisiuni, ma imbat cu sperantele pe care le reinvie in fiecare zi, ma ametesc propozitiile simple, bine construite, care emana increderea ca intr-o zi il voi avea in brate si sunt fericita. Nici nu as avea nevoie de mai mult.

Il simt atat de aproape, desi nu i-am vazut niciodata fata, nu i-am simtit freamatul si respiratia calma sau agitata, nu l-am atins niciodata plimbandu-mi degetele pe fata lui, mangaindu-i pleoapele, sarutandu-i, cu o atingere usoara, buzele; mi-am plimbat degetele doar pe o fotografie mangaind fiecare parte anatomica a structurii lui masculine, imaginandu-mi ca este aici si ofteaza, de atata bine.Iubirea virtuala

Credeam ca se sfarseste pamantul daca nu-l voi intalni in lumea reala fie doar si pentru o secunda. Era de-ajuns doar o secunda. In mintea mea ratacita trona imaginea lui, nu puteam scapa de ea orice ar fi fost.

Vorbise serios, asa parea cel putin. Voia sa ne intalnim , sa ne privim, sa ne atingem. Imi promisese ca vine sa ma ia cu el sa locuim impreuna la Freiburg, iar asteptarea era din ce in ce mai grea, minutele nu voiau sa se mai scurga.

Uneori mi se umezesc ochii si nu stiu daca de drag sau de ciuda ca nu pot sa ajung la el. Alteori lacrimile curg fara sa-mi dau seama. Ma trezesc oftand, cu o durere nemiloasa care-mi sfasie sufletul. Nerabdarea a pus iarasi stapanire pe mine, simt ca nu pot astepta la infinit, timpul trece, nu mai am prea mult timp, ma simt nedreptatita si vinovata in acelasi timp. Uneori renunt la ideea de a-l mai astepta si incerc sa-l uit. Nu pot. Incerc sa il urasc. Il urasc o vreme… si la primul semn tresalta tot adancul meu, imi este drag din nou, alteori ma invinovatesc considerandu-ma imatura, ca o adolescenta naiva, care isi asteapta iubitul in prag.

Nu pot sa insist, daca nu stiu ce zace in capsorul lui si este inchis ca lada de zestre a bunicii. Nu vreau sa par ridicola in ochii lui, asa ca astept cuminte, cu ochii atintiti pe Messenger, gandindu-ma ca daca il va trimite divinitatea ca pe un dar pe care il merit, va veni singur. Numai ca vine, sta un pic, pleaca fara niciun cuvant, iar revine, iar sta un pic, dispare la fel de repede precum vine… Jocul asta ma ucide.

Este noapte, putin dupa miezul noptii, ma doare sufletul, ma doare sufletul, ma doare sufletul. As fi vrut sa plang eliberandu-ma de toate necunoscutele, dar astazi nu pot, lumea nu se rezuma la el. As fi putut sa-i doresc sa aiba parte de exact acelasi lucru, dar stiind ce tare doare mi-e mila de sufletul lui, poate asa mai spal din pacate, cu mila, cu ingaduinta. Ma incapatanez sa pot crede ca nu il mai vreau, voi repeta tot timpul ca nu il mai vreau, voi incerca sa mai caut si poate doar inlocuindu-l, sa mai scap de aceasta disperata apasare.

Nu vroiam sa par ridicola nici in ochii lumii, asa ca-mi infundam capul in patura, strangand-o in brate cu putere, inclestand maxilarele, pana cand simteam ca durerea ma copleseste, durerea imi macina sufletul atat de fragil acum. In zadar ridicam ochii spre cer. Divinitatea avea treburi mai importante sau poate ca se saturase de nevralgiile mele amoroase.

Uneori deveneam indiferenta, gaseam cate ceva de facut , ceva care-mi capta atentia si uitam de el, dar nu pentru mult timp. Nu intelegeam de ce trebuia sa ma chinuiasca in halul asta, cand la tot pasul mi se zambea, mi se facea curte – propuneri care de care mai tentante.

Nu ma interesa decat modelul acela, fata aceea hyperionica , zambetul acela fermecator din fotografie, privirea aceea umbrita de sprancenele negre,bine conturate usor acoperite de pletele ravasite, tuciurii.
Ii auzeam pana si timbrul vocii in timpane, imi treceau prin fata ochilor cuvintele minunate cu care ma incanta de cate ori ne intalneam pe Messenger. Era suficient un mesaj, un semn oricat de mic venit din partea lui si intreaga mea fiinta vibra pana in cea mai indepartata celula, era teribil ce mi se intampla, dureros, dar minunat in acelasi timp.

Era un chin, unul dulce, il iubeam asta era clar… Dar el? Mai trecusem acum douazeci si trei de ani prin asa ceva, exact la fel. Acelasi chin, acelasi tip de iubire patimasa, care imi sta si acum cuibarita in strafunduri bine pastrata. Nici nu ar avea cum sa dispara, este legata de un copil minunat. Ciudata stare revenita pe negandite, intamplata exact in acelasi mod, traita la aceeasi intensitate. Nu poate fi coincidenta, poate fi „istorie repetata „.

Intr-o zi totul lua sfarsit, primind un telefon prin care imi spunea ca s-a mutat cu partenera lui de viata, o suedeza bogata, in Suedia si ca ar dori sa pastram legatura, in taina… Se lasa o lunga tacere. Am inchis cu un gest mechanic, fara niciun cuvant si am adormit plangand promitandu-mi ca nu ma voi mai indragosti ca o idioata, de o fotografie sau un chip oglindit in camera web, niciodata.